Ori de câte ori ne întâlnim cu conceptele cuprinse în titlu, ne confruntăm cu anumite dificultăți în a le găsi o soluție acceptabilă. De asemenea, și în ceea ce privește părerile noastre referitoare la fenomenul deviației comportamentale, în societatea noastră regăsim mai multe perspective de abordare a acesteia. Aceste păreri de multe ori împart opinia publică în tabere separate, și ne este dificil să adoptăm un punct de vedere potrivit, căci aceste opinii în majoritatea lor nu au la bază cunoștințe științific - riguroase. Unii tratează această problematică având o atitudine înțelegătoare, și ne recomandă să fim răbdători, toleranți. Ei susțin că asemenea fenomene existau în societatea umană în toate timpurile, și iată, omenirea totuși a supraviețuit, așadar nu este necesar să intrăm în panică. În schimb alții trag clopotele drept semnal de alarmă, vorbesc despre generații pierdute, mai ales despre tineret, își imaginează moartea națiunii, creează rapid niște responsabili, chiar aici, acum, imediat. Ei militează pentru legi draconice, chiar pentru reintroducerea pedepsei capitale.
În cazul conștiinței și a simțământului național fie că explicațiile cu pretenții științifice umbresc sentimentele naționale, fie aceste sentimente constituie un văl ce acoperă fenomenele dovedite cu fapte și fundamentate rațional-științific. György Csepeli definește această stare foarte inspirat ca fiind “vedere opacizată prin intermediul națiunii”, deoarece în moduri diferite, dar ambele variante micșorează posibilitatea împlinirii funcției sentimentului național, și fiecare poate duce la neînțelegere între membrii societății, putând ajunge chiar la o anumită intenție de excludere reciprocă.
După cum vom vedea, amândouă modurile de raportare își au rolul propriu în viața societății, dar la fel ca în multe alte situații, entuziasmul exagerat ca și deducția științifică lipsită de sentimente ascund în sine riscuri specifice.
Mă străduiesc să ofer în cele ce urmează o posibilă explicare pe firul liniei logice din titlu, sperând că cititorii la rândul lor vor reuși să urmărească deducția prezentată. Nu voi da exemple, fiindcă atunci pe de o parte, din păcate, ne putem trezi ușor pe tărâmul politicii, ceea ce nu poate fi scopul nostru, iar pe de altă parte colegii mei culți oricum vor face conexiunile potrivite cu propriile lor sisteme de referință și propriul temperament.
Societate – acest cuvânt-titlu nu figurează în dicționarul de sociologie, însă nu neapărat din cauza că nu ar putea fi clar definit ce anume semnifică el de fapt. Mai probabil motivul acestui fapt este siguranța că fiecare tentativă de definiție ar rămâne tributar acelui aspect pe care intenționează să ilustreze din totalitatea relațiilor interumane. Totuși, conform diverselor tendințe din sociologie, atributul esențial al societății poate fi exprimat ca fiind sistemul de conexiuni care face posibilă conviețuirea umană. Acest sistem trebuie să fie potrivit pentru satisfacerea nevoilor individuale și comunitare, o cooperare relativ durabilă și ordonată, pe care cultura le menține organic unite.
În această definiție toate elementele sunt importante, însă datorită subiectului nostru ne propunem să ne referim în special al două dintre ele. Anume cu “cultura” și cu “un grup de oameni care locuiesc pe un teritoriu separat, cu identitatea diferită de cei din jurul lor, supuse conducerii unei facțiuni ale puterii politice”, adică societatea văzută ca stat politic. În cazul nostru aceste două elemente constituie cadrul de referință pentru calificarea deviațiilor comportamentale și formează totodată baza apariției conștiinței etnocentrice. Sunt de părere că ambele concepte provin dintr-o lipsă de cunoștințe ce duc la comportamente sau modele culturale generatoare de teamă. Acestea sunt folosite de către o anumită societate concretă pentru a califica atitudinea ieșită din tipare a unei minorități sociale existente, sau de către societățile învecinate pentru descrierea reciprocă a manifestărilor culturii specifice celeilalte societăți. Să reținem că amândouă sunt categorii de judecată calitativă.

Putem concepe cultura , ca fiind un sistem de activități, de experiențe și de norme care s-au format în cursul conviețuirii umane, asigurând această conviețuire a celor care aparțin aceluiaș model cultural.

Relația dintre societate și cultură este una dinamică, precum legătura reflexivă dintre un fenomen și conținutul său. Din perspectiva explicației noastre este important să evidențiem faptul că orice cultură este pe de o parte o cultură posedată în comun, sub aspectul ei de câmp comun de înțelegere, în cadrul căruia ne ne exprimăm propriile diferențe, însă în general toți apreciem la fel un fenomen dat. Pe de altă parte ea semnifică aceea cultură învățată, pe care o dobândim pe parcursul socializării. Înainte de toate înseamnă categoriile culturale universale, ca limba, comunicarea verbală, scrierea, sistemul familial, religia, interdicția incestului, dansul, arta, împodobirea trupului, jocurile, obiceiul de a face cadouri, glumele, regulile igienice etc., constituind împreună o unitate specifică și diferită de alte culturi.
Pentru cei care trăiesc în societate este o experiență cotidiană că, raportate la categoriile culturale universale proprii, în societate sunt prezente și unele entități culturale diferite de majoritate. Macro-societatea le poate privi pe acestea ca părți inofensive ale sale, ori le poate considera ca fiind “deviații “, prezențe diferite riscante, calificând reprezentanții acestora drept periculoși din cauza unor frici fondate sau a unor temeri bazate pe imaginație. La fel de binecunoscută este și experiența legată de ieșirea dintre granițele țării întâlnim societăți cu niște culturi necunoscute, privite fie cu admirație fie cu încordare, fiindcă deocamdată nu reușim să ne definim relația personală cu ele. Această situație era caracteristică atitudinilor individule și de grup în societatea maghiară în pragul intrării în Uniunea Europeană, însă aceste fenomene pot fi observate și în alte societăți. Să ne gândim doar la manifestările de tip “ieremiadă” care atenționau asupra pericolului de topire, de asimilare, de dispariție a culturii maghiare în creuzetul UE, sau din contră la vocile care accentuau valorile date Europei de “micul” popor maghiar. Printre multe alte aspecte de acest gen au fost evocate premianții maghiari ai Premiului Nobel, faptul de a fi fost un scut împotriva năvălirii turcești, marii regi ai maghiarilor respectate sau temute de Europa și deschiderea frontierelor în fața celor din fosta RDG. Toate acestea constituie tot atâtea elemente ale mândriei noastre ca și picnicul paneuropean sau momentul 1956, toate fiind evocate ca elemente însemnate ale manifestării conștiinței naționale. La polul opus extrem s-a amintit adesea și autarhia, înstrăinarea, izolarea de ceilalți, recomandată de unele grupuri ca fiind calea de urmat. S-a vorbit mult inclusiv despre sufletul național, care pare a fi aproape de a se pierde, însă toate acestea au fost mai mult expresii ale fricii noastre de junglă - de Europa - care persistă în noi în continuare. Nu cred că vreuna din aceste soluții ar trebui să fie adoptată ca absolută, rezolvarea problemei poate fi mai degrabă trezirea unei conștiințe naționale sănătoase, în locul accentuării etnocentrismului. Trebuie să ne amintim faptul că în cadrul UE nu doar nouă ni se par diferiți toți ceilalți, dar la rândul nostru și noi suntem văzuți ca atare din exterior. Bineînțeles nu putem să calificăm aceste diferențe în deviații, căci o asemene atitudine ni e conduce la nici un rezultat. La capătul unei asemenea alegeri s-ar putea ajunge cel mult la niște soluții care în secolul al XX-lea au fost testate în repetate rânduri și în mod evident, ele constituiau doar fundături sau tragedii.

Ce știm despre rolul culturii? În volumul său intitulat Aventura umană, Elemér Hankiss reiterează ideea deja înaintată și de alții, potrivit căreia omul este un străin în această lume, și din acest fapt provin toate problemele, cât și toate realizările sale. Citând descrierea mitologiei grecești el spune că deși condiția noastră de venetici străini este reală, totuși noi am fost înzestrați cu capacitatea de a preface această lume într-un cămin, s-o transformăm ca prin farmec pentru a fi suportabilă. El pune marea întrebare în numele lui homo sapiens, după ce specia umană - prin intermediul lui Epimete - la împărțirea diferitelor calități și capacități a avut parte de o ratare covârșitoare: “ Cum anume am ajuns eu aici, în această lume? Ce să fac pentru a putea supraviețui în această lume?” Prometeu i-a venit în ajutor, răspunzând: “ Ai dreptate, aceasta nu este lumea ta, dar îți poți făuri propria lume în cadrul lumii acesteia. Te voi ajuta în acest sens, pentru că detest nedreptatea și detest chiar mai mult prostia. Eu sunt Prometeu, fratele lui Epimeteu, și simt o anumită responsabilitate pentru tine. Revino peste șapte zile, voi căuta o soluție pentru grija ta...” Iar după o săptămână am primit focul, restul o cunoaștem. Toate acestea s-ar fi putut petrece chiar și așa, iar omul s-a străduit să-și construiască în jurul său armonia, să excludă jungla, necunoscutul aducător de teamă, să se delimiteze de lume. S-a retras în propria cultură socializată, un mediu realizat și adaptat conform necesităților propriei ființe, care să-i fie cunoscut și să-i confere sentimentul de securitate. Pe parcursul acestui proces pentru a se diferenția de jungla cu care se lupta pentru a o desființa, omul s-a înconjurat cu simboluri, și a înlocuit jungla fizică, psihică, socială și metafizică din jur cu o cultură. Pentru el aceasta reprezintă deopotrivă un univers moral și rațional.

Funcția acestei culturi rezidă în faptul că oferă protecție împotriva atacurilor lumii (ale junglei), astfel diminuând sentimentul de a fi expus și creează comunicarea între membrii societății, respectiv armonizează relațiile dintre membrii și grupurile societății. Cultura poate fi privită și ca o proiecție terestră a lumii cerești și de obicei chiar este privită ca atare. Studiind diversele religii găsim exemple nenumărate pentru aceasta. Această cultură născută împreună menține coeziunea dintre membrii societății și servește simultan identificării individuale și a comunității. Ea va constitui mortarul care unifică membrii societății, și creează fenomenul socio-psihologic având numele de “noi” și “ceilalți”. “NOI” va reprezenta în mod simbolic armonia, perfecțiunea, superioritatea, forța, în timp ce “VOI” în aceeași sistem de semnificații constituie jungla, ceea ce este identică bunăoară cu necunoscutul, imprevizibilul, amenințătorul, într-un cuvânt inamicul împotriva căruia este nevoie de apărare, de luptă. În acest context problematica diferențelor devine explicabilă. Astfel este diferit tot ceea ce nu este “NOI”, tot ceea ce trezește neîncredere, tot ceea ce trebuie transformat conform propriei imagini s-au nimicit. Totuși ceea ce este diferit poate conține o anumită parte simpatică pe care “NOI” dorim să acceptăm să integrăm, dar numai atât. Din acest motiv “a fi diferit” poate fi interpretat între anumite condiții drept un fenomen cu rădăcini comune și totuși nefiind identic cu deviația sau conștiința etnocentrică. Diferențele deviante sunt categorisiri ce califică minoritățile sociale, iar etnocentrismul reprezintă judecarea societățile popoarelor din jur; însă în fiecare regăsim motive și conținuturi asemănătoare.
Mai întâi vom trata subiectul deviației comportamentale, vom urmări să prezentăm fenomenologia denumită de științele sociale drept deviație, iar apoi vom aborda tematica etnocentrismului și pericolele sale în cadrul integrării europene.

Mai întâi vom studia fenomenele adiacente deviației comportamentale.

A fi diferit ori deviația comportamentală sunt expresii des auzite și nu facem întotdeauna distincția cuvenită între semnificația lor și le folosim ca niște termeni sinonimici sau chiar mai rău, în loc de deviație spunem în mod artificios-rafinat diferență. Literatura de specialitate însă cunoaște distincția între cele două și anume că a fi diferit este doar o categorie nominală, în schimb comportamentul deviat este deja o categorie graduală. Primul - diferitul, care nu este la fel ca noi este doar o categorie de percepție, nu constituie o apreciere de valoare. Din contră, deviația este conștiința valoric calificată a diferenței, ceea ce conține și o semnificație suplimentară de ceva nedorit.
Deci putem spune că fiecare societate este o totalitate a diferențelor și în viața societății întotdeauna este prezentă și deviația. În societățile normale această prezență multiculturală (diferențe multiple) reprezintă numai un factor care întărește puterea societății. Acest fenomen în interpretare anglosaxonă poate fi descris cu conceptul de civilizație. Norbert Elias în lucrarea sa intitulată “Procesul civilizării” descrie amănunțit această idee și conform acestei teorii diferențele nu au caracter exclusivist sau de separare, ci unul de înglobare, acceptare. Acolo însă unde în macrosocietate dintre normele comportamentale simultan valabile majoritatea califică atitudinea unei anumite minorități ca fiind nedorită și o consideră drept deviație ducând o luptă împotriva ei, atunci integritatea socială se destramă și poate duce la anomie socială, care oferă condiții manifestării diverselor deviații ulterioare. Atunci când majoritatea înlocuiește calificarea de diferență nominală în diferență graduală și se luptă împotriva ei, atunci sunt utilizate o multitudine de mijloace de la simplele sancțiuni morale până la inclusiv sancțiunile juridice. Acestea pot avea ca urmare chiar și anihilarea fizică a individului. Bineînțeles minoritatea nu poate califica majoritatea ca fiind deviată, deși imaginația și experiența uneori oferă exemple în acest sens. Totuși în general comportamentul deviat este întotdeauna comportamentul minorității. În multiculturalitatea macrosocietății coexistă în același timp numeroase norme comportamentale. Acceptarea ori refuzarea acestor norme depinde de tipul de cultură, deci interpretarea lor se poate efectua întotdeauna numai în contextul sociocultural definit în mod concret din punctul de vedere al istoriei. Abaterea de la acestea - “DE” “VIA” -, adică abaterea de pe drum va constitui semnificația cuvântului deviație. Așadar va fi vorba despre devierea de pe calea majorității, comportament judecat inclusiv moral de către majoritate. Însă pentru formarea unei judecăți sociale este necesar ca un fenomen să se repete mai des, fiindcă în cazul contrar fenomenul va fi calificat cel mult excentricitatea unei anumite persoane. Atitudinea deviată ca o manifestare de comportament poate fi studiată și interpretată doar ca un sistem complex al cauzelor biologice, psihice și sociale. Printre cauzele biologice putem descoperi unele elemente genetice, somatice și biochimice care atrag după sine apariția mai numeroasă a unor variații comportamentale. (Aici este suficient să facem referire la teoria lui Cesaro Lombroso care chiar a devenit în limba maghiară o noțiune cu sens de sine stătător și anume constituția de tip Lombrozo.) Printre factorii psihici amintim atașamentul și atașamentul rănit, deprivarea socială, problemele de socializare, deficitul de comunicare, probleme cu exprimarea de sine, problemele legate de contactele sociale și de relațiile de cuplu și anumite transmisii socio-genetice; acestea fiind cele mai frecvente în descrierile de specialitate. Printre cauzele sociale deviația apare ca un fapt social și în acest sens se constituie într-un element necesar pentru funcționarea societății. Din punct de vedere ecologic, ca un fenomen adiacent urbanizării, este valabilă numai pentru locații bine definite. De asemenea în interpretarea teoriilor bazate pe interacțiune, deviația figurează ca o urmare a relației dintre individ respectiv instituțiile care exercită controlul. Această din urmă accepție a termenului este mai cunoscută sub numele de teoria categorizării. În afară de acestea deviația poate fi văzută și din punct de vedere a fenomenologiei și astfel reprezintă o explicație în sine. Aici însăși comportamentul are o semnificație aparte pentru individ și o alta pentru societate. În cadrul teoriei conflictelor deviația poate fi un mijloc al celor fără de putere socială împotriva păturilor sociale care exercită puterea politică.
După cum am văzut fenomenul deviației comportamentale se pretează la interpretări multiple și poate că ne dăm seama, că doar o cercetare unificată poate descoperi cauzele reale ale sale.
În zilele noastre constatăm că numărul deviațiilor comportamentale în societățile moderne are o tendință de creștere explozivă. Printre comportamentele deviate clasice putem aminti crimele, bolile mintale, dependența de alcool, suicidul și acele forme ale bolilor psihice care nu fac parte dintre deficiențele patologice congenitale. Viziunea modernă este una diferită și astăzi sunt considerate deviații comportamentale acele probleme ale psihicului și ale sistemului nervos, care nu sunt boli mintale: refuzul respectării legilor juridice, diferitele dependențe, deviațiile sexuale și traiul dus în exclusivitate pe străzi. Ca urmare a modernizării societății au apărut și unele tipuri noi de deviație comportamentală, care deoarece sunt necunoscute, în unele cazuri conduc la unele manifestări exagerate ale membrilor societății. O parte din acestea se regăsesc numai în anumite grupuri sociale bine definite, însă altele nu se propagă pe baza diferențierii sociale clasice. Enumerarea, în mod firesc, nu este completă și nu avem posibilitatea să le analizăm în detaliu pe fiecare. De aceea am ales tipurile de deviație care au o frecvență ridicată sau unele dintre cele mai noi forme de deviație care au apărut în zilele noastre. Actualmente bandele care se constituie în subculturi deviate, alcoolismul în proporții de masă, consumul de droguri care se extinde la nivel planetar, dependența de nicotină, care nu vrea să scadă, crimele violente și fenomenul sinuciderii. Ca un element nou a apărut crima organizată și crima intelectuală. În mod special în cadrul tineretului crimele prin intermediul internetului, dependența de telefonul mobil, dependența de jocurile mecanice și cele pe calculator, respectiv de internet; fenomenul graffitti și numărul mare a tinerilor și a copiilor străzii, ca un alt comportament deviat. De asemenea în toate grupurile sociale întâlnim prezența imaginației nefondate, lipsa încrederii în sine, ca un exemplu pentru anomia socială și ca răspuns la acestea din urmă integrarea în grupuri diverse de subcultură negativă, secte, etc.

Dependența este o stare ce apare în urma folosirii de lungă durată a vreunei substanțe (stupefiante,droguri), care în momentul încetării sau în procesul dezintoxicării cauzează simptome patologice fizice și depresie psihomentală. Aceste simptome de dezintoxicare dispar dacă se administrează substanța respectivă sau un substituent.

Dependența fizică este reacția corpului la drog, formarea unei legături chimice intense cu substanța respectivă. În cazul lipsirii de substanța dată, corpul se găsește într-o situație de criză manifestându-se concret prin stări de rău, vomă, tremurul membrelor, transpirație, accelerarea bătăilor inimii, durere la nivelul articulațiilor și anumite spasme. În cazul specific al sistării consumului de alcool poate apărea o stare de delirium tremens cu frisoane, tremur generalizat, crize spasmodice și idei fixe. După formarea dependenței psihice omul respectiv este efectiv determinat de către o tendință obligatorie să consume și să utilizeze iar și iar substanța.

Dependența de alcool este un fenomen din ce în ce mai des întâlnit în cadrul tineretului. Dacă am vrea să fim morbizi, i-am putea numi continuatorii demni ai obiceiurilor adulților. În mod obișnuit deosebim cinci tipuri sau faze ale alcoolismului conform studiilor sociologului american E. M. Jellinek. Alcoolismul alfa este tipul băutorului de alcool în cazuri problematice sau cu scopul destinderii, când persoana în cauză speră ca prin intermediul alcoolului se va elibera de presiunea grijilor sale și se va relaxa. Nici după păstrarea acestei deprinderi nu va deveni un alcoolic și în eventualitatea rezolvării sau încetării problemelor sale poate renunța la a mai bea alcool (de ex. studentul în timpul sesiunii de examene respectiv după terminarea examenelor). Alcoolicul beta are un sistem deja format prin care în mod regulat și adesea consumă alcool. Un asemenea tip este alcoolicul TV, care bea mereu când se uită la televizor, dar niciodată nu își aduce aminte să bea dacă meciul de fotbal se amână. Aceasta încă nu este o dependență totală, dar poate duce la neajunsuri fizice serioase sau la forme mai grave ale alcoolismului. Alcoolicul gamma inițial vrea să scape de problemele lui, mai târziu bea ocazional până în neștire, chiar până la leșin, apoi gradat trece la consumul de alcool în secret. În fazele avansate își pierde autocontrolul și cei din jur vor observa problema cu care se confruntă. După prima înghițitură îi este imposibil să înceteze cu băutul, iar în perioada cronică își începe ziua bând și aspectul central al vieții sale devine alcoolul. Finalul acestei căi este prăbușirea fizică, psihică și socială, adesea culminând în tentative de suicid. Faza delta îi permite bolnavului să își controleze doza de consum, nu bea până la pierderea conștiinței, dar este dependent, fiindcă în cazul întreruperii consumului de alcool are simptome de dezintoxicare foarte intense, așa că el bea pentru a evita aceste reacții. Ei sunt bețivii care mențin la un nivel stabil și constant consumul de alcool și cei apropiați în general nu își dau seama de situația lor. Alcoolicul epsilon este bețiv periodic, el bea ciclic sub imperiul unui îndemn irezistibil și atunci bea fără măsură, dincolo de limita conștiinței. După aceasta urmează o perioadă de acalmie, la sfârșitul căreia va recade aproape legic.
Așa cum am putut constata în cazul celor dependenți în fazele gamma, delta și epsilon este vorba despre o boală gravă, care de obicei este conștientizată ca atare de către ceilalți din jur, însă cel afectat o realizează cel mai puțin. El tot crede că el bea normal, ca oricine altcineva. Adesea caută motivul pentru starea lui în factori exteriori. Unul din simptomele bolii este că bolnavul însuși nu permite intervenția celorlalți. Acest fapt este periculos, căci el îndepărtează orice ajutor, chiar dacă are o nevoie disperată de acesta. Își construiește diverse reacții de refuz, care sunt descrise de teoria învățării în urma dependenței de droguri. Cu ajutorul drogului omul reușește să își schimbe propriile sentimente în mod voit prin intermediul unei substanțe chimice. Printre formele mai des întâlnite ale reacțiilor de apărare amintim: explicarea rațională, găsirea de pretexte, negarea, adică refuzul inconștient de a recunoaște faptele, subaprecierea importanței, adică nu neagă, recunoaște câte ceva, dar nu totul; și proiecția sau transmiterea prin care bolnavul susține și chiar crede că ceilalți sunt cauza situației sale, fiindcă ei vor să îl distrugă pentru că îl urăsc.

La aproape toate tipurile de dependență - odată formate - funcționează aceste mecanisme, iar pericolele sale în legătură cu individul și mediul său micro- și macrosocial sunt evidente. Pentru noi poate și trebuie să fie important punctul de plecare. Acest punct de plecare este problema concretă, reală sau imaginată a individului, care îl frustrează și necesită o rezolvare. La nivel personal răspunsul pe care îl găsește pentru situația lui este utilizarea unui anumit stimulent, care printr-un proces de durată conduce gradat la cele mai dure forme ale dependenței. Riscul nu este doar pericolul consumului de alcool în sine, ci și în nerezolvarea serioasă sau la rezolvarea deficitară prin mijloace nepotrivite a problemelor, care astfel vor apare din ce în ce mai des și se vor acumula. Din această cauză sunt iluzorice toate acele experimente care descriu alcoolismul tinerilor prin simple date criminologice. Abuzul singular nu cauzează dependență. După cum am văzut consumul de nivel alfa și beta nu duc la dependență. Acestea trebuie să fie privite și acceptate ca un semnal al faptului că persoana aflat în procesul propriei evoluții psiho-sociale și sexuale se confruntă cu o problemă pe care o consideră de nerezolvat, nu găsește soluția și sa poate că în dezorientarea face doar o alegere greșită urmând un exemplu prost.
Cele mai recente cercetări enumeră drept cauze ale abuzului înțelesul simbolic al utilizării acestor substanțe, adică un simbol al statutului de apartenență la o anumită categorie socială. Acest sentiment poate fi amplificat dacă substanța este consumată în împrejurările unui anumit ritual de orice natură. Doresc să atrag atenția cititorilor asupra unor fenomene comportamentale pe care nu le consider ca fiind deviate. De exemplu tinerii au anumite extrem de complexe și la modă tipuri de a da mâna, sau anumite ritualuri legate de sărutare. Odată m-am interesat despre motivațiile acestor comportamente, dar singurul răspuns repetat de fiecare dată era: noi așa obișnuim. Acestea sunt lucruri importante. Putem observa un anumit sentiment de libertate care se manifestă în acest fel, pentru că fac ceea ce vor și astfel ei pot crede că iau parte la un fel de rit de inițiere și de primire în grupul adulților. Poate fi un ajutor pentru a putea suporta că cineva nu are perspective reale pentru a începe o carieră sau pentru că se simte îndreptându-se invariabil spre ipostaza celui care este în pierdere. De asemenea greutățile de integrare în societate, nereușitele de la școală, sentimentul însingurării, necesitatea de a se descurca prin propriile puteri, și anumite prejudicii fizice, emoționale și sexuale pot fi tot atâtea motive pentru a adopta asemenea comportamente exclusiv formale, eventual ritualice. Ele constituie un suport pentru a putea rezista în condițiile tuturor normelor vieții cotidiene lipsite de sens pentru individul respectiv, contribuie la destinderea angoaselor generalizate. Totodată aceste stereotipii comportamentale creează iluzia stării de calm, ușurează viața socială, adesea sunt utile pentru a substitui sentimentul înstrăinării și poate ele contribuie la rezolvarea diverselor conflicte specifice vârstei.

Crimele prin intermediul calculatorului se vor multiplica foarte repede ca urmare a extinderii internetului. Dacă ne gândim, că cei câțiva hackeri care la început purtau gloria recunoașterii și lucrau îndeobște doar pentru bucuria prezenței și a exprimării de sine, astăzi produc daune serioase persoanelor particulare și societății în ansamblu. Ei comit cu precădere fraude bancare și de altă natură, află anumite informații și astfel devin spioni ai realității virtuale, inundă rețeaua globală cu gunoi internet și îi păgubesc pe utilizatorii de computere. Ei formează rețele ale crimei pe internet, și există chiar dovezi pentru organizarea de grupuri teroriste pe net, și astfel îndeamnă și conving mulți oameni să comită și să răspândească deviații sexuale, comerț ilicit și alte comportamente deviate. Înainte ca cineva să desființeze brusc rețeaua informatică mondială, să ne gândim că nu conținutul deviației s-a schimbat, ci numai mijloacele folosite s-au modernizat. Probabil putem spune fără a greși că în zilele noastre nici măcar pereții căminului nostru nu mai oferă o protecție suficientă sau completă în fața asalturilor acestei lumi străine.

În încheierea acestei tematici voi face referire la o deviație destul de recentă în țara noastră (Ungaria), care a pornit de la New York pentru a cuceri lumea. Numele ei este graffitti, și nu cred să fie cineva care să nu fi întâlnit asemenea manifestări. În ultimii ani această activitate, de a scrie și desena pe pereții clădirilor, pe garduri etc., a devenit un mod de viață pentru unii oameni. S-au format grupuri, reguli privind locul, stilul și tipul acestora. Pe lângă creșterea numărului lor s-au schimbat și tehnicile specifice, crearea lor necesită din ce în ce mai mult timp și mai multe resurse materiale și nu în ultimul rând o ambiție artistică accentuată. “... Reacțiile sociale față de fenomenul graffitti s-au transformat și ele... Spațiul acordat artelor de către societate s-a dovedit insuficientă și mult prea restrânsă atât pentru arta graffitti cât și pentru persoanele ca performeri ai acesteia, astfel încălcând normele general acceptate în societate legate de domeniul artistic, astfel aceste manifestări fiind obligate să subziste în zona periferică a comportamentelor deviate... “ (din studiul lui Rácz Attila Endre: Graffitti: deviație și artă) Acest fenomen poate fi observat în zilele noastre în diverse manifestări care și-au propus drept scop chiar și criminalizarea graffitti-ului. Problema ridicată necesită cu adevărat o cercetare serioasă fiindcă, după părerea noastră, simpla criminalizare comodă și la îndemână nu oferă o rezolvare acceptabilă. “... Transformarea graffitti-ului într-o deviație poate fi explicată cel mai bine cu așa numită teorie a categorisirii. Această teorie nu privește comportamentul deviat ca totalitatea caracteristicilor unor indivizi sau unor grupuri, ci ca un proces de interacțiune dintre cei deviați și cei nedevianți...”
Experiențele ne arată că opiniile majoritare de această natură nu ajută în soluționarea situației, cel mult duc la urmărirea juridică și morală a acestora ca pe niște criminali, însă este probabil ca la urma urmei acest mod de viață va fi legat de o carieră criminală și asemenea altor forme de deviație va atrage după sine anumite sancțiuni. Cariera deviantă poate fi recunoscută inclusiv în acest caz și conține elemente identice cu aceasta. Recunoașterea individului în cauză de către ceilalți depinde de prezența sa cât mai deasă și de semnătura lui. Își marchează teritoriul și astfel ceilalți îl vor recunoaște și îl vor respecta. Însă această prezență stradală perpetuă va avea ca efect renunțarea la obligațiile sale sociale pe care nu le va putea satisface mulțumitor, cum ar fi munca regulată, frecventarea școlii, relațiile familiale, de rudenie și prietenești. O grijă suplimentară constituie procurarea vopselelor, și mai ales procurarea banilor cu care acestea pot fi cumpărate. Pe căi legale această problemă nu poate fi soluționată deoarece cei apropiați nu știu deloc despre “cariera sa artistică”, așadar mecenatura din partea lor nici nu intră în discuție. Rămâne ca cel în cauză să facă rost pe alte căi de cele trebuincioase, iar modul cel mai ușor pentru aceasta rămâne furtul. De aici așa zisa carieră artistică poate aluneca lesne spre o viață criminală.

Deviațiile comportamentale în general periclitează funcționarea societății, dar cele mai mari pagube cauzează în rândul tineretului. În primul rând acest grup de contemporani este foarte expus din cauza transformărilor psihosociale specifice prin care trece. În al doilea rând sistemul de valori și de norme ale tinerilor nu sunt suficient de diferențiate, dezvoltate și stabile. În al treilea rând tehnicile de rezolvare a conflictelor sunt într-o fază incipientă, unilaterale și în majoritatea lor acestea se limitează la mijloacele care sunt potrivite și chiar inspirate doar în lumea virtuală a mijloacelor de comunicare în masă, eventual completate de unele tipuri de rezolvare folosite și favorizate în grupurile celor de aceeași vârstă. În al patrulea rând tineretul are tendința să judece lucrurile exclusiv din punctul de vedere al sentimentelor, și deși ascunde acest fapt este ahtiat după recunoaștere. Dacă toate aceste aspecte ajung într-un context potrivit, atunci soluția servește cu succes satisfacerii instinctului de supraviețuire. În caz contrar atunci o anumită activitate pur formală de substituție sau o anumită substanță cu același rol va fi utilizat, iar în cazul funcționării acesteia experiența va fi repetată iar și iar. Și atât este deja suficient pentru a se forma o deprindere fixată. Nu putem uita că multe cazuri despre care avem cunoștință corespund în mare măsură teoriilor generale, însă fiecare caz în parte este de fapt un individ aflat într-o situație de viață concretă bio-psiho-socială care eventual a avut o reacție nepotrivită la conflictul cu care s-a confruntat. Este evident că fiecare în caz individual este valabilă regula multicauzalității, astfel înțelegerea lor trebuie să corespundă acestor perspective multiple.
Ca o ultimă idee este necesar să amintim aici că deviația comportamentală este una din formele raționalității și astfel logica lăuntrică a fiecărei persoane aflată în această situație este foarte importantă pentru a putea adopta o strategie ulterioară eficientă. În multe cazuri întrebarea cea mai importantă este aceea, dacă cel cu comportamentul deviat era sau nu conștient de caracterul deviat al atitudinii sale. În cazul în care nu, atunci metoda de soluționare trebuie să corespundă principiilor lipsei cunoștințelor.

II.

Întorcându-ne la titlul principal, vom urmări să găsim un răspuns la întrebarea: ce se petrece în Europa așa numită multiculturală, cuprinzând în sine multe culturi, ce fel de fenomene însoțesc procesul uniunii și unificării?
Am putea crede că este un proces firesc să denumim cultura celuilalt ca fiind “DIFERITĂ” , însă totuși de aceeași valoare cu a noastră. O acceptăm ca fiind de altă natură, facem cunoștință cu ea, precum cu o cultură frumoasă interesantă și demnă de recunoaștere, care pentru membrii ei este importantă din aceleași cauze, ca și cultura maghiară pentru noi. Pentru ei în această lume străină - care în cel mai propriu sens al cuvântului este efectiv necunoscută pentru majoritate și din acest motiv într-adevăr una străină - este garanta siguranței, a armoniei, însemnând existența însăși, la fel ca propria cultură în cazul nostru. Această cultură multilaterală și totuși conviețuind simultan va constitui cultura comună a Uniunii Europene, care cuprinde și poartă în sine culturile tuturor membrelor sale, care sunt fiecare entități independente și cu aceleași drepturi sub toate aspectele. Una dintre aceste culturi își va putea schimba statutul de a fi diferită în a fi calificată ca și deviată din perspectiva majorității, dacă periclitează armonia, securitatea și egalitatea în drepturi și libertăți. Din acest motiv nu este recomandat să se intre în panică, mai degrabă este importantă întărirea identității culturale proprii, care este realizată pe parcursul socializării.
Cultura maghiară, asemenea culturii fiecărei națiuni, are mai multe roluri importante de îndeplinit, dintre care acum vom selecta în mod arbitrar numai două. Este importantă păstrarea, menținerea și dezvoltarea identității naționale, însă este cel puțin la fel de importantă asimilarea, cunoașterea profundă a anumitor elemente culturale, care servesc integrarea în tendințele principale ale lumii. Aceste două exigențe sunt la fel de importante, nici una nu poate să se extindă prejudiciind-o pe cealaltă, fiindcă atașamentul exagerat față de tradiție poate deveni o piedică a evoluției societății, iar extrema modernizare poate cauza atrofierea identității naționale. Cum putem soluționa la modul ideal această problemă? Pe parcursul istoriei maghiare am căutat mereu acest răspuns și trebuie să spunem că mult prea adesea am ales rezolvări incorecte care nu serveau cu adevărat supraviețuirea și dezvoltarea societății. În această privință este suficient să evocăm numai istoria noastră mai recentă și pe cea modernă, deoarece chiar și aceasta este înțesată cu exemple de rezultate greșite. Oare nu întâlnim asemenea cazuri chiar și în trecutul nostru apropiat? Desigur, putem fi de aceeași părere cu toții, că s-ar fi putut naște anumite rezolvări mult mai fericite, mai utile și mai corecte, atât la nivelul relațiilor din interiorul societății maghiare, cât și în ceea ce privește raportarea noastră la vecinii noștri imediați, ori europeni sau cei de la nivel global. Cauzele și motivele situației date sunt ramificate, însă toate fenomenele de această natură, toate rateurile istorice ale societății maghiare pot fi deduse în ultimă instanță la diferențele de interpretare privind semnificația și conținutul conceptului de apartenență națională care se manifestă în diversele grupări micro- și macrosociale. Un alt factor cu rol însemnat din acest punct de vedere este și modul de comunicare, de transmitere a cunoașterii. Primul aspect este strâns legat de conținutul, iar al doilea are un caracter didactic. Ca un rezultat comun al acestora ar fi necesar să existe un sentiment sănătos de apartenență la propria națiune. Acest simțământ este sănătos dacă ne face mândrii, dar nu își rezervă nici o prerogativă pe această bază și este liberă de toate elemente etnocentrismului. Astfel ne-am putea atinge țelul prezentat la începutul acestei capitol.
Aici intervine rolul unei armate responsabile. Armata nu poate trata corespunzător acele probleme ale persoanelor intrate în organizație, care probleme provin de fapt dintr-o identitate culturală de grup prealabilă și care deja au devenit caracteristice în urma unor mecanisme de socializare. Însă armata nici nu are nevoie de fenomenele pe care în cele ce urmează le vom schița, iar dacă asemenea fenomene totuși vor apare în interiorul organizației militare, atunci acestea trebuie să fie combătute. Aceste aspecte vor deveni clare după ce interpretăm conceptul de ideologie.
Fiecare participant la societate are idei distincte cu privire la interpretarea noțiunii de apartenență națională. Pentru gândirea cotidiană această expresie nu conține nimic interesant, este o stare firească, o anumită programare naturală, ceva simplu și de la sine înțeles. Din punctul de vedere al artistului această stare de fapt reprezintă mai mult o anumită trăire, un fel de experiență personală care ulterior îl determină să o împărtășească tot mereu și cu ceilalți. Să ne gândim la operele următoare: Șesul, de Petőfi, aria Bánk bán, poeziile: Lângă Dunăre și Nu pot ști, la opera-rock István, regele, dar și piesa muzicală a formației Edda intitulată Părăsesc orașul. Însă știința se găsește într-o situație mult mai dificilă, pentru că cele enumerate mai sus nu pot fi măsurate (în filmul artistic Societatea poeților dispăruți, în care tânărul profesor de literatură a urmărit să analizeze împreună cu studenții săi - care aveau ca și temă pentru acasă un eseu - valoarea poeziei). Din punct de vedere științific, cultura nu poate fi percepută și cercetată în totalitatea ei, fiindcă știința are acces numai la o anumită parte a acesteia și închizându-se în turnul de fildeș a specializării și a metodologiei profesionale, știința ăn această chestiune nu are de oferit prea mult cititorilor săi.
În zilele noastre apar din ce în ce mai multe tratate pe marginea acestui subiect, atât filosofia, cât și științele economice, respectiv istoricii, lingviștii, psihologii și nu în ultimul rând sociologii au câte ceva de spus.

“Fiecare cultură are modelele sale comportamentale specifice care par străine oamenilor sosiți din alte medii culturale.” scrie Giddens (Anthony Giddens: Sociologia) apoi citează din studiul lui Horace Miner privind cultura comunității iakirema (sic): “Baza întregului sistem este credința că trupul uman este dezgustător și în mod fundamental este predispus la îmbolnăvire și decreptitudine. Omul închis într-un asemenea corp poate avea ca unică speranță doar să-și transforme aceste caracteristici ale corpului său cu ajutorul puterii diverselor rituale și ceremonii. În fiecare gospodărie există una sau mai multe locuri special destinate acestui scop... Elementul central al acestor încăperi este o cutie sau un sertar inserat în perete. În acest sertar se țin toate acele ustensile vrăjite și licori magice fără de care conform credinței lor nici un băștinaș nu poate trăi... Ei simt un fel de extaz ori o groază aproape patologică legată de gură, fiindcă ei cred că starea gurii are un efect supranatural asupra tuturor relațiilor sociale... Acești oameni poartă o grijă extraordinară gurii lor, iar activitățile ce țin de acest ritual la prima vedere pot apărea dezgustătoare străinului neavizat... Își îndeasă în cavitatea bucală o mică legătură de păr de porc dată cu un fel de pulbere magică și apoi o mișcă în interiorul gurii cu mișcări strict reglementate...” Acest comportament este destul de hilar, dar dacă noi ne evocăm micul nostru ritual de după trezire repetat în fiecare dimineață în baie, ne vom da seama că nu doar cultura iakirema (sic) conține asemenea elemente, ci și cea ekoragyam (sic). Sunt și anumite coincidențe interesante. “După cum putem vedea aceste obișnuințe și credințe nu pot fi înțelese dacă le extragem și le izolăm de ansamblul culturii din care fac parte. O cultură trebuie să fie studiată în sistemul relațiilor dintre sensurile și valorile sale intrinsece – aceasta este condiția primordială și cea mai importantă a sociologiei.”
Lipsa acestei perspective cauzează cele mai multe neînțelegeri între membrii celor mai diverse grupări sociale în interiorul societății și de asemenea între societăți distincte. Cunoașterea și transmiterea acestora către ceilalți participanți ai societăților date este îndatorirea noastră cea mai importantă. Însă procedăm corect numai dacă transmiterea și cunoașterea se constituie într-o cunoaștere empirică organizată, liberă de subiectivitate și prejudecăți, iar motorul său propulsor este bucuria descoperirii și motivul curiozității umane eterne. Pe de altă parte în manifestările umane găsim multe atitudini și interpretări care prezintă riscul devierii în direcția etnicismului. În cele ce urmează vom folosi conceptul de etnocentrism cu sensul formulat de către Sumner, care a fost acceptat de știința sociologiei. Conform acesteia etnocentrismul este un sistem de gândire ideologică, care descrie și interpretează lumea la modul primar relativ la propriul grup și într-un mod care este valabil pentru același grup. Această descriere și interpretare de regulă nu coincide, ba chiar de multe ori contravine și se află în conflict cu sistemele de gândire a altor grupuri. Modelele de gândire etnocentrică dispun de o putere determinatoare și de îndemn viu asupra comportamentului și a sentimentelor.
Din punctul de vedere al societății menținerea și întărirea conștiinței naționale este importantă. În cadrul acesteia cunoașterea istorică poate constitui baza aceea în care aspectele istorice ale națiunii și problematica interpretării istoriei naționale trebuie să fie așezate într-o poziție reală și justă. Apartenența națională ca un mijloc socio-psihologic al autodefinirii este o problemă fundamentală de viziune istorică ce ridică în ultimă instanță întrebarea alegerii dintre istoria națiunii și alegerea națională a istoriei, și făcea aceasta fără a inventaria toate premisele istorice ale situației.

“Conștiința și sentimentul apartenenței naționale nu pot lua naștere, ca un dat natural, nu sunt ca și un fapt empiric precum schimbarea anotimpurilor sau setea. Festinger studiază aceea latură a realității care este construită social și pentru a cărei cunoaștere nu sunt suficiente cunoștințele și regulile de procedură care se pot dobândi printr-o viață naturală și care asigură supraviețuirea. El consideră că aceste componente sociale ale vieții constituie sursa de proveniență a cunoștințelor care necesită o comparație socială... Compararea socială înseamnă comparația opiniilor și aceasta se poate realiza numai prin intermediul comunicării.” (Csepeli György: În lumea largă în afara acestui loc...)

Această comunicare poate fi de tip diacronic în măsura în care poartă un mesaj provenind din trecut și având un efect asupra prezentului, sau țintind din prezent înspre viitor. Putem interpreta aceasta drept o comunicare ce servește depășirii distanței dintre trecut și prezent, respectiv prezent și viitor. Acest tip de comunicare urmărește să susțină și să fortifice starea actuală a marilor grupuri sociale. În această categorie intră toate disciplinele umane printre care istoria și istoria militară, literatura, sociologia, etnografia, muzica ș.a.m.d. Din contră comunicarea sincronă în cazul nostru mereu are ca scop actualizarea mesajelor privind apartenența națională și este foarte potrivită pentru accentuarea acelor înțelesuri și funcții care tocmai sunt actuale. De aceea s-ar putea petrece ca personalitatea actualizată să fie foarte surprinsă de o semnificație sincronizată. Prezența acesteia este mai periculoasă fiindcă face posibilă extragerea mesajului din toate contextele și astfel mesajul poate fi utilizat oricând și pentru orice, chiar și pentru o anumită teză, respectiv contrariul ei. Orice comunicare poate fi personală sau impersonală, această dihotomie fiind explicată de numeroase teorii ale comunicării. Din perspectiva subiectului nostru aceste două posibilități de comunicare devin interesante în funcție de folosirea uneia sau celeilalte pe parcursul educației și instruirii. Trebuie să fim atenți la faptul că ipostaza personală a comunicării se desfășoară întotdeauna într-un mediu interpersonal și astfel putem conferi cunoștințelor raționale un caracter accentuat mai intim, mai personal. Această metodă este cea mai adecvată pentru a forma și a dezvolta o conștiință națională sănătoasă, bazată pe rațiune, dar fiind completată cu factorul emoțional-sufletesc. Comunicarea impersonală este de natură să se raporteze mereu în domeniul înțelesurilor la grupuri și mase de oameni, ceea ce va avea ca urmare apariția unei intersecții foarte specifice a timpului și a mediilor, fiindcă raționaliatea nu are nici o importanță aici, iar intimitatea este de-a dreptul deranjantă. În timpul unor expuneri oratorice ar fi foarte jenantă explicarea formulei de rezolvare a unei ecuații matematice de gradul doi sau trei.
Sunt de părere că la orele ținute elevilor la școală este recomandată utilizarea metodei de comunicare sincronă și personală care îi și este caracteristică, însă pe durata comunicării noastre toate cele patru tipuri sunt prezente împreună. Bineînțeles că proporția folosirii acestora nu este de neglijat. În timp ce una din metode asigură cunoștințe potrivite și fundamentate științific pentru a susține conștiința națională având baze raționale, cealaltă conduce la gândirea etnocentrică. Nu este indiferent care dintre aceste modele și structuri de gândire se imprimă și se fixează în personalitatea în curs de formare, ca fiind modelul propriu ei. Cunoașterea și gândirea etnocentrică au și ele o anumită structură care au fost analizate de György Csepeli (opera amintită). Cea mai importantă este dimensiunea existenței, în care regăsim explicația diferențelor dintre grupul propriu și grupurile străine. Explicațiile arată că aceste diferențe există în mod firesc, ele sunt date, și chiar totale. Tocmai de aceea avem dreptul să afirmăm existența acestei distincții reale, apoi să găsim și să aplicăm soluții viabile (privind acest subiect există diverse teorii foarte bune ale raselor umane, care în zilele noastre sunt iar într-o fază de răspândire). În acestea regăsim și elemente privind dimensiunea importanței. La acest nivel sunt posibile de asemenea niște simplificări extrem de eficiente. Tot ceea ce este în legătură cu in-group și se referă la acesta, este important și prioritar, iar ceea ce nu intră în această categorie este privit ca fiind lipsit de semnificație sau chiar inexistent. Acesta este deja terenul care favorizează ignoranța și pe termen mai lung poate conduce la izolare și îngustarea sistemelor de referință. În luptele politice ale zilelor noastre revedem aproape cu exactitate aceste tipare. În cunoașterea etnocentrică rolul central este cel al dimensiunii valoare, ceea ce descrie toate fenomenele prin diada bun și rău, util și nefolositor. Este numit bun și folositor ceea ce este bun și folositor pentru in-group, iar ceea ce grupului îi pare periculos este calificat drept rău. Această viziune prezintă ca fiind răul suprem și ca țap ispășitor obligatoriu grupul străin și astfel se pun bazele eticii și moralității etnocentrice. Astfel cel care cauzează răul nu mai este necesar să fie analizat și apreciat obiectiv, el merită apriori pedeapsa, iar modul și măsura acestei pedepse ține de aprecierea, și ține de decizia grupului. Cu siguranță sunt mulți specialiști care își aduc aminte încă de experimentul de învățare a lui Milgram din 1963 (Stanley Milgram: Behavioral Study of Obedience, Studiul comportamentului de supunere). În acest experiment 12,6% dintre participanți au refuzat să execute comanda conducătorului experimentului să administreze cuiva un șoc electric letal. Însă 65% au fost dispuși să meargă chiar și până la 450 de volți. Acest țap ispășitor și vinovat niciodată nu va face însă parte din propriul grup, ci mereu va fi reprezentat de celălalt grup, de CEL DIFERIT. Astfel ia naștere dimensiunea conexiunii, având ca urmare crearea reducției și absolvirea membrilor de responsabilitatea și necesitatea cercetării cauzelor. Acest element este unul dintre cele mai periculoase, fiindcă poate avea drept urmare absolvirea de gândire, de conștiință și de conștiență. Chiar dacă astfel riscul ascuns în el va consta în uitarea posibilității ca asocierea anumitor fenomene pot fi și simplul joc al hazardului, coincidențe întâmplătoare, și o anumită determinare multifactorială respectiv niște interrelaționări pe mai multe nivele contribuie la calificarea fenomenului dat. Concluziile în acest sistem de gândire sunt trase pe baza logicii etnocentrice. În acest proces mental componenta dominantă sau chiar exclusivă este gândirea umană bazată pe cunoașterea cotidiană și pe tendința simplificatoare. Conexiunile cauzale sunt reduse, contractate ori nu se supun unei analize riguros-obiective, iar rezultatul final al deducției logice respective este obținut printr-o compactarea la nivelul unei singure dimensiuni a tuturor datelor faptice. De regulă în acest demers este de ajutor și viziunea “gestalt”, care are caracteristica de a privi fenomenele în mod integrator. Cu alte cuvinte, în cazul în care nu există suficiente informații potrivite sub aspect cantitativ, calitativ ori structural, conștiința mentală va umple pur și simplu spațiile goale completând datele lipsă cu ajutorul “categoriilor” stocate în memorie. Acest fapt în sine nu ar reprezenta o problemă, fiindcă mentalul funcționează la fel și în cazul percepțiilor noastre de altă natură. Dar în cazul gândirii etnocentrice mintea nici măcar nu urmărește cunoașterea realității, atitudinea sa bazată pe prejudecăți funcționează perfect, fiindcă în sertarele minții preexistau stereotipiile deja formate care își fac datoria. Totodată se pun în mișcare și diversele mecanisme de raționalizare, pe de o parte ca auto-justificări, pe de altă parte ca și proiecții ori creări de țapi ispășitori. Bineînțeles, pe parcursul acestui proces comparația selectivă se evidențiază prin rolul său de a urmări dovedirea inocenței, bunelor intenții etc. ale grupului propriu și prezentarea valului de rea-voință și intenții rele care este îndreptată împotriva acestui grup. Toate acestea împreună vor apare ca sursa ori creatorii ratărilor și nenorocirilor trecătoare sau de durată ale grupului. Așa este că toate acestea sună oarecum cunoscute din studiile noastre psihologice? Dacă acestea sunt instituționalizate, ele devin o ideologie.

Înțelegem prin termenul de ideologie un cadru de gândire instituționalizată, cultivată în interiorul unui grup dat de către grupările de putere politică precum și definițiile statutului și ale obiectivelor promovate de acestea.

Aceste cunoștințe în timpul socializării se vor integra în conștiința mentală a individului. Astfel persoana respectivă se va integra în societate și va deveni purtătorul unei viziuni dinainte elaborate asupra lumii și asupra propriei ființe ca membru a uneia dintre grupurile societății. Acest grup social pune la dispoziție pentru uz individual propriile interpretări ale entității sociale pe care o reprezintă, și în mod direct sau mijlocit face ca adoptarea acestora să fi rentabilă. Dacă aceste ideologii și cunoștințe etnocentrice preiau rolurile conducătoare în societate, atunci pe parcursul socializării acestea vor fi transmise ca o ereditate mentală în conștiința mentală a generației tinere. Acest fapt va trezi și va face să fie neîntreruptă confruntarea dintre in-group respectiv grupul străin și va deveni un obstacol al cunoașterii și a gândirii bazate pe cunoștințele rațional-științifice. Acest model se poate constitui într-o piedică în calea colaborării bazate pe avantajele și respectul reciproc cu țările vecine și cele europene. Fenomenul în discuție nu reprezintă un motor, ci o frână a dezvoltării sociale, mai ales în cazul în care ea are ca fundament acel tip de exclusivism și de intoleranță lipsită de răbdare pe acre o putem observa adesea în zilele noastre. Deși marea majoritate a grupurilor se percep reciproc la modul diferit și preferă ideologii distincte, totuși, din fericire acestea se petrec într-un sistem social eterogen și un câmp cauzal multicultural care exclude ori reduce riscul împlinirii scenariului schițate mai sus.
Astfel cunoașterea și gândirea ideologică etnocentrică toretic vorbind pot deveni o piedică a cunoașterii autentice, obiective și totodată purtătoarea unor conflicte ascunse. Într-un asemenea caz avem de-a face cu un răspuns greșit sau o reacție nepotrivită în situațiile de conflict, care duce la adâncirea neîncrederii față de celălalt ori ceilalți și face imposibilă cunoașterea, respectiv cooperarea.

Cele prezentate aici contribuie cu siguranță la mai ușoara cititorilor noștri interpretarea conceptelor tratate, revelând nu doar formarea lor ci și secretele împrejurărilor nașterii acestora. Nu este greu să recunoaștem faptul că, în măsura în care reușim să înțelegem aceste fenomene, atunci această înțelegere pe viitor ne putem să aducem la suprafață inclusiv cauzele deja cunoscute ale întreruperii procesului de socializare în anumite cazuri, și astfel vom reuși să găsim metodologia adecvată pentru o activitatea eficientă de resocializare.
Doresc tuturor o activitate și o cercetare pline de reușite pe viitor.